Ce legatura exista intre smirna si tamaie si religie, respectiv parfumeria arabeasca?

De la Egiptul faraonilor, pe vremea cand aromele erau folosite atat in ritualuri funerare, cat si in viata de zi cu zi, pana la Imperiul Roman, care a speculat la maximum cererea de rasini pretioase, smirna si tamaia s-au transformat (intr-un timp relativ scurt) in simboluri ale opulentei, puritatii si protectiei divine. 

Astazi, parfumierii arabi continua saga acestor ingrediente vedeta, reinterpretandu-le in note olfactive cat mai complexe, de natura sa satisfaca atat dorinta de evadare intr-o lume exotica, cat si nevoia de intoarcere la radacinile spirituale. 

Originea si calatoria smirnei si a tamaii prin istorie

Originile smirnei (Commiphora myrrha) si tamaii (Boswellia sacra si inruditi) se pierd in negura timpului, in deserturile uscate ale Cornului Africii si ale Peninsulei Arabice. Primele mentiuni scrise despre ele apar inca din mileniul al III-lea i.Hr., in tablitele cuneiforme din Sumer, unde tamaia era clasificata drept ”rasina Zeilor”, iar smirna era pretuita drept ”lacrimile regilor”. 

In Egiptul antic, tamaia si smirna au capatat semnificatii sacre inca de la inceputul primei Dinastii. Imbalsamatorii le foloseau pentru purificarea trupurilor si protejarea sufletelor in calatoria catre lumea de Dincolo, iar preotii din temple le aprindeau in fumigatii ceremoniale, menite sa aduca venerarea Majestatii Regale mai aproape de zei. 

Picturile murale si papirusurile descoperite in mormintele royal-ale din Giza si din Valea Regilor descriu procesul indelungat de obtinere al acestor rasini si modul in care erau integrate in unguente parfumate, care mai tarziu se vor dovedi sursa primelor teste de stabilitate a compusilor aromatici in solutii uleioase.

Pe masura ce civilizatiile mesopotamiene si cele ale Levantului s-au alaturat, intre orasele-port din Siria si cele din Peninsula Arabica au aparut primele rute comerciale organizate. Caravanele incarcate cu smirna si tamaie traversau deserturi aride si munti stancosi, alimentand nevoia constanta de parfum si fumigatii a palatelor hitite, asiriene si persane. 

Palmyra, Kerma sau Petra erau noduri ale comertului cu rasini, deschizand conexiuni directe cu Marea Mediterana prin Marea Rosie si Canalul Suez antic. Negustorii plateau taxe considerabile pentru a-si asigura protectia imparatilor si a caravanelor, iar drumul care unea Aden cu Gaza a devenit sinonim cu ”Drumul Smirnei si al Tamaii”.

In perioada elenistica, odata cu cuceririle lui Alexandru cel Mare, tamaia si smirna au ajuns in Grecia si mai apoi in Roma, unde au devenit ”bijuteriile parfumului” alaturi de trandafirul de Damasc si violeta persana. Cartile de botanica si farmacopeea Imperiului Roman, precum cele ale lui Dioscoride si Pliniu cel Batran, mentioneaza ambele rasini atat pentru proprietatile lor antiseptice si antiinflamatoare, cat si pentru calitatile lor olfactive – note pe care le descriau drept ”o combinatie intre dulceata lemnului si usoara astringenta a citricelor”. In aceasta perioada, preturile tamaii au fost comparate cu cele ale aurului, iar smirna era la fel de rara precum fildesul sau perlele.

Odata cu caderea Imperiului Roman si expansiunea Islamului in secolele al VII-lea si al VIII-lea, conexiunile comerciale cu regiunea araba s-au intensificat. Baghdad, Damasc si Cairo au devenit epicentre ale artelor si stiintelor, dar si piete renumite pentru mirodenii si rasini. In bazarurile aglomerate, tamaia si smirna fusesera integrat in medicina propusa de Avicenna si alti carturari, ca ingrediente esentiale in tratamente pentru probleme respiratorii, digestive si dermatologice. Practicile sufite le recomandau pentru curatarea spatiilor de meditatie, iar curentele ismaelice erau cunoscute pentru utilizarea lor in ritualurile de mistica si contemplatie.

Proprietati aromatice si compozitia chimica

La baza farmecului imaterial al tamaii si al smirnei stau zeci de compusi chimici volatili. In tamaie, cei mai importanti agenti aromati sunt terpenele si sesquiterpenele (subcategorii de hidrocarburi izoprenice) care se evapora in primele momente de la contact, dand senzatia de prospetime citrica si verde. 

Alfa-pinenul si beta-pinenul, de pilda, raspund de notele verzi, putin resinate, ce amintesc de pin si de conifere, in timp ce limonenul adauga o nuanta usor citrica, familiara, care revigoreaza simturile. Pe masura ce aceste molecule cu greutate moleculara mica se pierd in atmosfera, cedand locul compusilor mai grei, tamaia isi dezvaluie caracterul lemnos balsamic, datorita cedrenului, cadinenului si a unor varietati de alfa- si beta borneol. Acesti compusi confera acea senzatie de cald,  care imbratiseaza pielea cu o caldura linistitoare si se mentine ore intregi, chiar si dupa ce nota de varf a disparut.

Smirna este preponderent alcatuita din furanoeudesma-1,3-dien si curzeren, doi compusi care definesc mirosul dulce-amarui, profund si usor picant, cu tente de tutun fin si vanilie salbatica. Furanoeudesma-1,3-diena ii confera smirnei nota putin metalica si intunecata, care evoca un lemn nelustruit, cu fisuri fine pe care lumina nu patrunde decat fragmentar; in schimb, curzerenul adauga o dimensiune mai rotunjita si un ecou usor condimentat, ce intensifica persistenta si creeaza impresia unui val de profunzime olfactiva. Spre deosebire de tamaie, smirna isi mentine intr-o masura echilibrul intre toate etapele de evolutie – varf, inima si baza.

Interactiunile sinergice

In combinatie cu uleiuri florale (trandafir damasc, iasomie egipteana), notele de varf ale tamaii sustin prospetimea petalelor, ducand parfumuri arabesti barbati sau femei dincolo de un aranjament gurmand si oferindu-i o dimensiune contemplativa. In acelasi timp, smirna si  labdanumul (o rasina bogata in ambroxide) pun in valoare dulceata sa amarui si adauga un confort olfactiv ce evoca nostalgia lemnului uscat sub lumina apusului.

La nivel molecular, interactiunile dintre compusi pot amplifica sau atenua anumite note. De pilda, acidul salicilic, prezent in mod natural in unele extracte botanice, adauga un finisaj usor astringent, echilibrand nota plina si densa a smirnei. Iar in cazul tamaii, prezenta unor cantitati mici de vanilina naturala – generata prin oxidarea sesquiterpenelor – poate accentua senzatia calda si linistitoare, prelungind impresia de ”imbratisare olfactiva”.

Ritualuri si semnificatii culturale in Orientul Mijlociu

In societatile arabe traditionale, in zile de sarbatoare sau la nunti, fumigatia cu aceste rasini avea rolul de a crea o atmosfera sacra, de a sublinia importanta evenimentului si de a lega comunitatea intr-un ritual comun. 

Parfumeria araba, denumita adesea attar sau ittar, se bazeaza pe macerarea indelungata a rasinilor in uleiuri vegetale, proces ce dureaza uneori chiar si cateva luni pentru a extrage toata esenta. In acest sistem, smirna si tamaia sunt ingrediente care asigura baza (base note) pe care se construiesc restul acordurilor. 

Un attar traditional incepe cu alegerea atenta a plantei purtatoare (frecvent lemnul de santal sau uleiul de migdale dulci), urmata de adaugarea rasinilor zdrobite si a altor extracte florale si lemnoase, precum trandafirul damasc, iasomia sau vanilia. In absenta alcoolului, aceste parfumuri uleioase devin mai intense si mai persistente, oferind o experienta aproape mistica a parfumului, in care fiecare pulverizare (de fapt, fiecare atingere delicata a uleiului pe piele) creeaza un spatiu aromatic intim, care evolueaza in decurs de ore.

Parfumurile cu smirna si tamaie evoca povesti despre caravane si negustori, despre temple misterios luminate de tamaie arzanda si despre darurile aduse in daruri divine. Chiar si in prezent, simtul olfactiv este strans legat de memoria emotionala, iar aceste note orientale rezoneaza cu dorinta noastra de a evada din cotidian si de a ne reconecta la natura si la istorie. 

Conexiunile cu religia: intre sacru si profan

In iudaism, tamaia este unul dintre cele mai vechi simboluri ale manifestarii divine in acest registru sacru. Inca de pe vremea lui Moise, Legea furnizata poporului evreu includea instructiuni precise pentru prepararea ketoret, amestecul de mirodenii si rasini ce urma sa fie fumigat zilnic in Sfanta Sfintelor ale Tabernacolului si, mai tarziu, ale Templului din Ierusalim. 

Tamaia, impreuna cu rasina de stanca (bdellium), malda si cateva altele, alcatuia un parfum sacrificial care se preschimba, la 09:00 si la 15:00, intr-un fum a carui traiectorie era interpretata ca un pod intre pamant si cer, purtand rugaciunile credinciosilor inaintea tronului divin. Iar cand regele Solomon a inaltat Templul in secolul al X-lea i.Hr., utilizarea si reteta tamaii au fost codificate intr-o maniera care imbina solemnitatea rituala cu o stiinta olfactiva rudimentara, demonstrand ca aroma nu era privita doar ca o placere senzoriala, ci ca un vehicul indispensabil al prezentei sacre.

In crestinism, atat tamaia, cat si smirna capata semnificatii puternic simbolice inca din primele secole. Evangheliile atribuie magilor care L-au inchinat pruncului Iisus daruri incarcate de semnificatie sapientiala: aur — regele, tamaia — semnul divinitatii, si smirna — prefigurarea suferintei si a ingroparii. Fumigatiile cu tamaie au fost adoptate in liturghiile rasaritene si, ulterior, in ritul catolic roman, devenind parte integranta a ceremonialurilor de la Vecernie si Liturghia Euharistica. 

In Islam, desi Coranul nu impune o uzanta liturgica obligatorie pentru smirna si tamaie, traditia culturala a tarilor arabe si influentele preexistente din Levant au favorizat fumigatiile ca parte a vietii religioase si cotidiene. In moscheea Rasheed din Bagdad, odata cu rasaritul zorilor si inainte de rugaciunea de seara, uleiurile parfumate cu tamaie erau pulverizate discret pentru a purifica spatiul, pregatind sufletele credinciosilor pentru reculegere.

Dincolo de sanctuarele religioase, actiunea de a parfuma si de a fumiga cu tamaie si smirna a patruns adanc in viata de zi cu zi, preluand semnificatii la implinirea unor pasi importanti: inaugurarea unei case noi, celebrarea unei nasteri sau purificarea dupa un eveniment nefericit. In multe regiuni ale Peninsulei Arabice, prima actiune a unui stapan de casa la revenirea in locuinta dupa o calatorie, era sa aprinda tamaie la usa, invitandu-si familia si oaspetii intr-un spatiu incarcat de binecuvantare si protectie. 

Smirna, combinata cu uleiuri esentiale de trandafir sau neroli, devenea parte din momentele de admiratie reciproca si de exprimare a ospitalitatii: aroma sa complexa indica nu doar bunastarea materiala, ci si respectul fata de traditie si fata de cel care pasea pragul.